Fidelitatea, între înnăscut și dobândit. Ce spune știința despre rolul ADN-ului, al psihologiei și al culturii?

Fidelitatea este adesea privită ca o probă a iubirii, o expresie a caracterului sau o obligație asumată odată cu relația. Atunci când este respectată, o interpretăm ca dovadă de angajament. Dacă este încălcată, căutăm explicații în nemulțumirile cuplului, în personalitatea partenerului sau în contextul în care a apărut infidelitatea. Mai rar ne întrebăm dacă oamenii diferă și prin predispozițiile biologice care le influențează felul de a forma și menține o legătură de cuplu.
Doi oameni pot trăi în relații asemănătoare și pot reacționa diferit atunci când apare posibilitatea unei aventuri. Unul stabilește imediat o limită. Celălalt urmează atracția de moment, deși afirmă că își iubește partenerul și nu dorește să piardă relația. Oare diferența dintre ei ține doar de voință și valori, sau poate fi influențată și de modul în care funcționează sistemele biologice ale atașamentului și recompensei?
Genetica, neurobiologia, psihologia relațiilor și cercetarea interculturală oferă un răspuns mai nuanțat decât ideea unei opoziții simple între înnăscut și dobândit. Fidelitatea nu este nici un reflex programat biologic, nici o alegere complet independentă de predispoziții, experiențe și context. Ea apare la intersecția dintre atașament, angajament, autoreglare, satisfacție relațională, oportunități și norme culturale.

Ce înseamnă fidelitatea?

În limbajul obișnuit, fidelitatea este asociată în primul rând cu exclusivitatea sexuală. În cadrul unei relații monogame, partenerii se așteaptă ca activitatea sexuală să rămână în interiorul cuplului. Încălcarea acestei înțelegeri este considerată infidelitate sexuală.
Fidelitatea poate avea însă și o dimensiune emoțională. O persoană poate să nu întrețină raporturi sexuale în afara cuplului, dar să formeze în secret o relație intimă cu altcineva, căruia îi oferă apropierea, vulnerabilitatea și investiția afectivă retrase treptat din relația principală. Înțelesul concret al infidelității depinde, prin urmare, și de limitele negociate de parteneri. Astfel, comportamente considerate inacceptabile într-un cuplu pot fi permise într-o relație consensual nonmonogamă.

Fidelitatea trebuie diferențiată și de atașament, angajament și legătura de pereche.

Atașamentul descrie legătura emoțională prin care partenerul devine o sursă de apropiere, siguranță și reglare afectivă. Angajamentul exprimă intenția de a menține relația și disponibilitatea de a o proteja în timp. Legătura de pereche, sau pair bond, este un concept mai larg, folosit atât în cercetarea umană, cât și în studiile asupra altor specii, pentru a descrie o relație selectivă și relativ stabilă între doi parteneri. Aceste fenomene pot susține fidelitatea, dar nu o garantează.

Fidelitatea este scrisă în ADN?

Ideea existenței unei „gene a fidelității” este atractivă deoarece oferă o explicație simplă pentru un comportament complicat. Cercetările genetice nu susțin însă existența unei gene care să determine în mod direct dacă o persoană va fi fidelă sau infidelă.
O parte importantă a cercetării biologice s-a concentrat asupra șoarecilor de prerie, animale cunoscute pentru formarea unor legături stabile de pereche. Compararea lor cu specii înrudite, dar mai puțin orientate spre formarea unor legături selective, a permis investigarea sistemelor implicate în apropierea de partener.
Într-un studiu in care a fost modificată expresia receptorilor V1a pentru vasopresină în creierul unor șoareci de câmp aparținând unei specii considerate social promiscuă, masculii au manifestat o preferință mai accentuată pentru partenera familiară. Studiul a demonstrat că modificarea expresiei unei gene în cadrul unor circuite neuronale deja existente poate influența profund comportamentul social. Nu a demonstrat însă apariția fidelității sexuale și nici existența unei gene care să transforme automat un animal „promiscuu” într-unul fidel.
Mai târziu, au fost studiate variațiile genei AVPR1A la oameni. Aceasta codifică un receptor al vasopresinei. Unele variante genetice au fost asociate, la bărbații examinați, cu diferențe în evaluarea legăturii de cuplu și cu dificultăți relaționale raportate de parteneri. Asocierea a fost una probabilistică și nu a permis prezicerea fidelității unei persoane. Studiul nu arată că purtătorul unei anumite variante genetice este destinat să înșele, să evite căsătoria sau să nu se atașeze. Această distincție este esențială. O asociere genetică observată la nivelul unui grup nu devine un verdict individual. Comportamentele sociale complexe sunt influențate de numeroase variante genetice, fiecare având de regulă efecte reduse, precum și de experiențe, mediu și interacțiunile dintre acestea. Astfel se constată că informația genetică poate contribui la înțelegerea diferențelor dintre oameni, dar nu justifică reducerea unui comportament social complex la o cauză biologică unică.
Prin urmare, fidelitatea nu este scrisă în ADN în sensul unui program fix. Biologia poate influența predispoziții relevante pentru formarea și menținerea relațiilor de cuplu: ușurința cu care se formează o preferință pentru un partener, intensitatea recompensei sociale, căutarea noutății, impulsivitatea sau capacitatea de autoreglare. Niciuna dintre acestea nu este însă echivalentă cu fidelitatea.

Cum susține neurobiologia atașamentul față de partener?

Formarea unei legături de cuplu nu depinde de un singur „hormon al iubirii”. Legătura de pereche presupune interacțiunea dintre sistemele vasopresinei și oxitocinei și circuitele dopaminergice ale recompensei.
Oxitocina și vasopresina participă la recunoașterea socială, apropiere și asocierea dintre prezența partenerului și experiențele afective. Dopamina contribuie la învățarea recompensei: interacțiunea cu un anumit partener capătă valoare motivațională, iar persoana respectivă devine preferată în raport cu alți potențiali parteneri.
Această neurobiologie nu produce o legătură izolată de experiență. Dimpotrivă, ea permite învățarea relațională. Timpul petrecut împreună, contactul fizic, sexualitatea, îngrijirea reciprocă, sprijinul și experiențele semnificative repetate pot consolida asocierea dintre partener și recompensă. Sistemele considerate biologice funcționează, așadar, prin interacțiunea cu ceea ce este trăit și învățat.
Nici formarea unei legături selective nu înseamnă automat exclusivitate sexuală. Un individ poate fi atașat de partenerul său, poate resimți dorința de a păstra relația și, în același timp, poate fi atras de altcineva. Sistemele care susțin atașamentul nu anulează atracția sexuală, sensibilitatea la noutate sau influența oportunității. Biologia explică o parte din capacitatea de a ne lega de o persoană, nu toate deciziile pe care le luăm după formarea legăturii.

Fidelitatea este o alegere, sau o predispoziție biologică?

Întrebarea poate crea impresia că trebuie să alegem între două explicații incompatibile. Literatura actuală indică însă o interacțiune: predispozițiile biologice pot influența sensibilitatea unei persoane la apropiere, recompensă sau noutate, dar comportamentul este modelat și de atașament, angajament, satisfacția relațională, valori, oportunități și norme.
Deciziile privind fidelitatea sunt luate de persoane care au anumite predispoziții biologice și psihologice, însă acestea nu elimină rolul autoreglării și al responsabilității personale.

Angajamentul protejează relația.

În privința rolului angajamentului, sunt luate în considerare trei componente principale: satisfacția oferită de relație, calitatea alternativelor disponibile și investițiile acumulate. O persoană tinde să fie mai angajată atunci când relația îi oferă satisfacții importante, alternativele sunt percepute ca mai puțin atractive, iar investițiile emoționale, sociale și practice sunt considerabile. Ele includ timpul petrecut împreună, amintirile, intimitatea, identitatea construită ca pereche, relațiile comune, proiectele, eforturile și vulnerabilitatea împărtășită. Pierderea relației ar presupune și pierderea unei părți din aceste resurse.
Angajamentul nu este însă identic cu simplul fapt de a rămâne într-o relație, se diferențiază dedicația personală de constrângerile care fac despărțirea dificilă. Dedicația presupune intenția de a proteja viitorul relației, de a acorda prioritate legăturii și de a lua decizii ținând cont de binele cuplului. Constrângerea poate menține relația prin costurile plecării, fără ca partenerul să mai fie implicat afectiv în aceeași măsură.
Din această perspectivă, fidelitatea poate fi înțeleasă ca una dintre conduitele prin care angajamentul devine vizibil. Nu este suficient ca o persoană să declare că prețuiește relația. Angajamentul influențează modul în care gestionează atracția față de alte persoane, limitele pe care le stabilește și situațiile pe care decide să nu le alimenteze.

Atașamentul influențează modul în care căutăm apropierea.

Stilul de atașament poate afecta felul în care o persoană răspunde la intimitate, distanță, conflict și teama de pierdere. Au fost examinate legăturile dintre atașamentul adult și tiparele implicării extradiadice, rezultând că motivațiile infidelității pot diferi în funcție de dinamica atașamentului.
Pentru o persoană cu anxietate de atașament, apropierea din afara cuplului poate deveni uneori o sursă de confirmare și protecție împotriva sentimentului de respingere. Pentru o persoană cu evitare crescută, o relație paralelă poate menține distanța emoțională față de partener sau poate reduce sentimentul de dependență interpersonală. Aceste mecanisme nu apar în toate cazurile și nu transformă stilul de atașament într-o cauză directă a infidelității.
Un alt studiu a identificat asocieri între insecuritatea atașamentului și infidelitatea maritală. Atât anxietatea, cât și evitarea au fost asociate cu un risc mai ridicat, dar natura predominant corelațională a studiilor nu permite concluzia că atașamentul nesigur produce inevitabil infidelitate.
Stilul de atașament este un factor de vulnerabilitate sau protecție, nu o sentință. Persoanele cu atașament nesigur pot construi relații stabile și fidele, mai ales atunci când își înțeleg propriile reacții, dezvoltă strategii de reglare emoțională și comunică deschis cu partenerul.

Infidelitatea are predictori multipli.

În urma analizei factorilor demografici, interpersonali și legați de personalitatea sexuală, s-a constatat că predictorii nu sunt identici pentru toți participanții și că factorii relaționali, compatibilitatea sexuală, anxietatea sexuală, excitabilitatea și atitudinile față de sexualitate pot avea contribuții diferite.
Acest lucru contrazice explicațiile simpliste potrivit cărora oamenii înșală întotdeauna deoarece nu își mai iubesc partenerul sau deoarece au un anumit tip de personalitate. În unele situații predomină nemulțumirile relaționale; în altele contează impulsivitatea, validarea, dorința de noutate, oportunitatea, furia, distanțarea emoțională sau permissivitatea normelor personale.

Fidelitatea se învață și se exersează.

Fidelitatea poate fi analizată și prin teoriile învățării. Oamenii învață din familia de origine ce înseamnă apropierea, încrederea, secretul, loialitatea și repararea unei rupturi. Ei observă modele de cuplu, consecințele comportamentelor și felul în care comunitatea reacționează la încălcarea normelor.
Prin învățare socială, comportamentele observate pot deveni repere despre ceea ce este firesc, permis sau inevitabil. Aceasta nu înseamnă că o persoană care a crescut într-o familie afectată de infidelitate va repeta obligatoriu modelul. Uneori, experiența produce tocmai decizia conștientă de a construi altfel relațiile.
Prin condiționare, anumite conduite pot fi consolidate de recompense. Atenția unei persoane noi, sentimentul de a fi dorit, excitarea, secretul și evadarea temporară din probleme pot funcționa ca recompense imediate. Dacă persoana nu întâlnește consecințe vizibile sau își justifică repetat comportamentul, probabilitatea repetării poate crește.
În același timp, fidelitatea se consolidează prin comportamente repetate: stabilirea limitelor, comunicarea nemulțumirilor, gestionarea atracției fără transformarea ei într-o relație paralelă și refuzul situațiilor care ar submina angajamentul. Din acest punct de vedere, fidelitatea nu este o singură alegere făcută la începutul relației, ci o succesiune de decizii.

Cultura definește limitele și semnificațiile fidelității.

Cultura influențează ce tipuri de relații sunt acceptate, ce se consideră infidelitate, cât de sever este sancționată și dacă standardele sunt aplicate în mod similar femeilor și bărbaților.
Normele religioase, legislația, organizarea familiei, raporturile de gen, independența economică și atitudinile față de sexualitate pot modifica atât oportunitățile, cât și costurile infidelității. În anumite contexte, exclusivitatea este tratată ca obligație morală fundamentală. În altele, unele comportamente extradiadice sunt tolerate informal, minimalizate sau evaluate diferit în funcție de gen și statut.
Infidelitatea trebuie înțeleasă în raport cu normele și condițiile sociale ale populației studiate, nu ca un comportament cu aceeași semnificație peste tot. Normele sunt interiorizate sub forma valorilor, convingerilor și anticipării consecințelor. Prin urmare, componenta culturală se îmbină cu cea psihologică: ceea ce comunitatea definește ca loialitate devine treptat parte din criteriile prin care individul își judecă propriul comportament.

Monogamia socială și fidelitatea sexuală sunt sinonime?

În limbajul curent, monogamia este adesea înțeleasă ca exclusivitate totală între doi parteneri. Cercetarea face însă distincție între mai multe forme de monogamie. Monogamia socială descrie existența unei legături relativ stabile între doi parteneri care își coordonează comportamentul, petrec timp împreună, împart resurse, apără un teritoriu sau cooperează în creșterea descendenților. Monogamia sexuală presupune exclusivitatea contactelor sexuale. Monogamia genetică se referă la situația în care descendenții unui cuplu provin exclusiv de la cei doi parteneri. Aceste forme pot coexista, dar nu sunt identice.
Termenul pair bond nu trebuie folosit ca sinonim automat pentru monogamia socială sau sexuală. O legătură de pereche este definită prin selectivitatea relației, durată și anumite comportamente de afiliere și separare, dar criteriile diferă între specii și studii. Doi parteneri pot forma o unitate socială stabilă și pot coopera pe termen lung, fără ca toate contactele lor sexuale să aibă loc exclusiv în interiorul acelei perechi.
Această distincție este importantă și pentru interpretarea studiilor pe animale. Faptul că două animale locuiesc împreună, își cresc puii și mențin o legătură stabilă nu dovedește automat fidelitatea sexuală. Analizele genetice ale descendenților au arătat la numeroase specii considerate social monogame existența reproducerii extradiadice.
La oameni, monogamia socială se poate manifesta prin căsătorie, coabitare, organizarea comună a vieții și creșterea copiilor. Fidelitatea sexuală depinde însă și de acordurile explicite sau implicite dintre parteneri. În relațiile monogame, contactele sexuale secrete din afara cuplului încalcă acordul de exclusivitate. În relațiile consensual nonmonogame, existența altor parteneri nu reprezintă automat infidelitate, atât timp cât comportamentul respectă limitele negociate. Infidelitatea este legată nu doar de numărul partenerilor, ci și de secret, încălcarea încrederii și nerespectarea acordului relațional.
Menținerea unei legături de pereche implică sincronizarea comportamentală și fiziologică, cooperarea și adaptarea reciprocă. Aceste procese pot consolida cuplul, dar nu sunt echivalente cu exclusivitatea sexuală.

Fidelitatea, la intersecția dintre predispoziție și alegere.

La prima întrebare, „Este fidelitatea scrisă în ADN?”, răspunsul este nu. Nu există dovezi privind o genă unică a fidelității și nici un profil genetic care să permită stabilirea destinului relațional al unei persoane. Există variații biologice care pot influența atașamentul, recompensele sociale, impulsivitatea și căutarea noutății, dar efectele lor sunt probabilistice și dependente de mediu.
La întrebarea „Este fidelitatea o alegere sau o predispoziție biologică?”, răspunsul este că ea se formează prin interacțiunea dintre cele două. Alegerea este făcută de o persoană cu o anumită structură biologică și psihologică, într-o relație concretă și într-un context cultural. Predispozițiile pot face unele situații mai greu de gestionat, dar nu anulează responsabilitatea pentru comportament. În același timp, reducerea fidelității la voință ignoră rolul atașamentului, al învățării, al relației și al contextului.
La întrebarea „Monogamia socială și fidelitatea sexuală sunt sinonime?”, răspunsul este, de asemenea, nu. O legătură stabilă de cuplu poate exista fără exclusivitate sexuală, iar exclusivitatea sexuală nu spune singură cât de apropiată, sigură sau satisfăcătoare este relația.
Fidelitatea nu este un instinct simplu și nici o calitate pe care cineva o deține definitiv. Ea este o conduită relațională, influențată de atașament și întărită prin angajament, valori, limite și decizii repetate. Biologia poate pregăti terenul, experiența îl modelează, cultura îi atribuie semnificații, iar persoana răspunde pentru modul în care acționează.

De reținut, nu există o „genă a fidelității”!

Genele și sistemele neurobiologice pot influența formarea atașamentului și sensibilitatea la recompense sociale, fără a determina direct fidelitatea sau infidelitatea.
Fidelitatea nu este exclusiv biologică și nici exclusiv voluntară. Ea reflectă interacțiunea dintre predispoziții, stil de atașament, angajament, satisfacția relației, oportunități, valori și norme culturale.
Monogamia socială nu garantează fidelitatea sexuală. Cooperarea și stabilitatea cuplului, exclusivitatea sexuală și exclusivitatea reproductivă sunt concepte distincte.

● Bibliografie
• Lim, M. M., Wang, Z., Olazábal, D. E., Ren, X., Terwilliger, E. F., & Young, L. J. (2004). Enhanced partner preference in a promiscuous species by manipulating the expression of a single gene. Nature, 429(6993), 754-757.
• Young, L. J., & Wang, Z. (2004). The neurobiology of pair bonding. Nature Neuroscience, 7(10), 1048-1054.
• Walum, H., Westberg, L., Henningsson, S., et al. (2008). Genetic variation in the vasopressin receptor 1a gene (AVPR1A) associates with pair-bonding behavior in humans. Proceedings of the National Academy of Sciences, 105(37), 14153-14156.
• Harden, K. P., & Koellinger, P. D. (2020). Using genetics for social science. Nature Human Behaviour, 4(6), 567-576.
• Rusbult, C. E. (1980). Commitment and Satisfaction in Romantic Associations: A Test of the Investment Model. Journal of Experimental Social Psychology, 16(2), 172-186.
• Tran, P., Judge, M., & Kashima, Y. (2019). Commitment in Relationships: An Updated Meta-analysis of the Investment Model. Personal Relationships, 26(1), 158-180.
• Allen, E. S., & Baucom, D. H. (2004). Adult attachment and patterns of extradyadic involvement. Family Process, 43(4), 467-488.
• Weiser, D. A., Niehuis, S., Flora, J., et al. (2023). I’ve been cheated, been mistreated: Two decades of infidelity research through an intersectional lens. Journal of Social and Personal Relationships, 40(2), 637-669.
• Ghiasi, N., Aghaie, M., Moulazadeh, J., & Askari, P. (2024). The interplay of attachment styles and marital infidelity: A systematic review and meta-analysis. Current Psychology.
• Bales, K. L., Ardekani, C. S., Baxter, A., et al. (2021). What is a pair bond? Hormones and Behavior, 136, 105062.

► Articole relevante
Iubirea – între emoție, atașament și alegere
Atașamentul – definiție, tipuri și impact asupra relațiilor.
Dependența emoțională – mecanisme și impact în relații
Adultul și modelele familiale – cum ne influențează trecutul alegerile